Primele zile cu Taz
Am supravietuit primelor doua zile cu noul locatar… Concluziile de pana acum sunt:
- Animalul cu ochi albastri are un succes greu de imaginat la partea feminina din specia umana (a se vedea cantitatea de estrogen din commenturile postului anterior – in afara de tata, sunt numai femei… si ca sa fiu sincera, cunoscandu-mi familia, am convingerea ca mama are mai mult de-a face cu respectivul comment decat tata..
) – (Later edit…intre timp s-au mai sesizat si cativa masculi…) - Ne-am pricopsit cu un cutzu extreeem de uman – acesta sforaie, viseaza, plange, alearga in somn, sughite, se alinta, se bosumfla si doarme intocmai asemenea unui exemplar biped…
- In afara de Taz, am decis ca poreclele “de interior” care i se potrivesc sunt Cracanel, Dumbo, Scheunel, Sobolanu’, Liliacu’, Cacaciosu’, Rasfatzel…etc
- Prima noapte am incercat sa il lasam sa doarma singur -> a scheunat, a plans, s-a agitat, a protestat lasand ici-colo diverse amintiri puturoase, asa ca a doua noapte l-am luat cu noi in camera, unde a scheunat, a plans, s-a agitat… E adevarat ca de data asta amintirile puturoase au fost lasate in spatii special amenajate, insa asta nu a facut cu nimic noaptea mai usoara…
- Raspunde deja la nume, si la comanda Sezi! (evident, in schimbul unei recompense gustative…)
- Care va sa zica Taz al nostru are nevoie de atentie, de multe ore nedormite, de multe ore de joaca si ofera la schimb multa multa bucurieee!!!
Mai jos si cateva dovezi de gingasie…
Taz is in za house!!!
De azi am o noua responsabilitate: se numeste Taz si arata cam asa:
Mai multe detalii (muuult mai multe! ) in curand!
Deocamdata puteti sa ii urati bun venit mai jos… 
Stay tuned 4 more!
Nucul cu nuci (nu mucul cu muci! :) )
La unul dintre geamurile mele e un nuc. Unul mare si frumos, care face umbra si acopera orice alta priveliste care ar putea sa deranjeze feng-shui-ul camerei (nu spun ce camera, va las sa ghiciti ). Eh si cum stateam eu asa intr-o stare de meditatie si cugetare profunda (stare de asemenea cunoscuta muritorilor de rand sub numele de lene), am observat ca in mod surprinzator nucul meu are si…nuci! Pam-pam!
Dincolo de ideea previzibila despre cum o sa mananc eu nuci verzi pana o sa imi rugineasca degetele (asa ziceam cand eram mica si ma certa mama ca o sa ma duc la scoala cu mainile maro si o sa rada colegii de mine), mi-a mai trecut pe la mansarda un gand… [Ferea, ca de aici incepe filosofia!]
Ma gandeam ce fain ca nucul asta are un ciclu de viata atat de clar – primavara – flori, vara-toamna – fructe, iarna – crengi uscate si chele. Cumva destul de similar cu felul in care am fost si noi proiectati. Adolescenta – flori, maturitate – copii, batranete – chelie, sau dupa caz, nepoti. Destul de simplu in teorie, dar foarte dificil in practica. Adica pentru nuc e clar – domne, m-am facut mare, vremea e buna, cred ca e cazul sa ma pun pe produs nuci… La oameni insa e umpic sucita povestea – domne, m-am facut mare, e timpul sa ma gandesc la o cariera internationala, asezonata cu o relatie semi-absenta (ca doar stam 3/4 din timp la birou, nu?) si o masina care sa sustina egoul la care construiesc… Si toate astea se prelungesc la infinit insotite de argumentatia “nu ma simt inca pregatit/a sa am un copil…vreau sa imi mai traiesc viata o vreme..”. [...]
S-a facut un documentar foarte interesant pe tema asta – Demographic Winter (search Youtube Iarna Demografica), care spune o treaba foarte trista – numarul populatiei nu este in crestere pentru ca ne inmultim ca iepurii, ci pentru ca nu mai murim ca mustele. Care va sa zica populatia imbatraneste.
O alta concluzie este ca aceia care se hotarasc totusi sa procreeze, sunt in majoritate oameni cu …ahm… pedigree indoilenic, care se pun pe turnat puradei pe care ii lasa apoi de izbeliste in “scoala vietii” (un fel de Idiocracy pentru cei care ati vazut filmul). Acuma…dincolo de faptul ca filmul asta ii da ocazia unui bun prieten sa ma sacaie constant cu intrebarea “tu cand te pui pe produs?” (da Horia, tu!), e si o tema de gandire destul de interesanta… Chiar suntem o specie atat de razna incat sa ne punem singuri pe cale de disparitie?
Ulterior reveriei cu gandurile de mai sus mi-am coborat privirea si am vazut in curte o pisica mancand iarba… Deci raspunsul la intrebarea de mai sus e nu, nu suntem singura specie care o ia razna… Macar nu suntem singuri!
P.s: camera cu geamul care da inspre nucul cu pricina este baia, iar in fata geamului este cada, nu buda!
P.p.s: Pentru curiosi – prima parte din Iarna Demografica:
Conversatii…
Azi am avut parte de o intalnire tare “hranitoare”! Genul acela de conversatie despre lume, viata, relatii, principii si orice altceva ar putea sa mai apara in fata unui pahar de vin. Mi-am adus aminte cat de mult imi place sa fac un pas in spate si sa fac pe comentatorul sportiv la activitatea asta numita viata… Evident insa ca, asa cum se intampla la orice meci comentat, au aparut si acele faze pe care nici la reluare nu le-am putut elucida…
Exemplu: conflictul dintre traditional si modern. Principiul traditional spune ca nu intamplator natura a gandit lucrurile intr-un anumit fel – si anume felul in care barbatii vaneaza si femeile au grija de copii. Principiul modern spune insa ca timpurile se schimba si noi trebuie sa ne schimbam cu ele – daca femeile au mai nou acces la aceleasi posibilitati ca barbatii, de ce nu s-ar duce ele la vanatoare (a se citi vanatoare de posturi sus puse in ierarhia corporatista aducatoare de veniturile necesare supravietuirii) si nu ar ramane ei acasa cu matura si puradeii? Aceleasi principii se pot adapta si la respectarea normelor sociale – traditional = eticheta, casatorie, copii, biserica; modern = stil vestimentar funcky, concubinaj, adoptii si religie personalizata.
In ceea ce ma priveste inca nu am reusit sa ma lamuresc asupra caii “corecte”, desi intuitiv de cele mai multe ori aleg sa merg impotriva curentului… Voi ce preferinte aveti?
Why aren’t we all Good Samaritans?
Sau “Mai sunteti si nesimtita… (continuare)”.
Am dat zilele astea peste filmul de mai jos – este un speech de 13 minute al lui Daniel Goleman (foarte cunoscut datorita parerilor sale despre inteligenta emotionala), si care cred ca se leaga tare mult de postul anterior.
Enjoy!
“Mai sunteti si nesimtita…”
Iaca azi ma pun pe scris! De ce? Pentru ca azi m-au enervat suficient de multe lucruri incat sa-mi gasesc motivatia pentru asta (nu stiu daca v-am impartasit, dar am decis ca blogul asta o sa aiba si o ditai functia de catharsis pentru frustrarile, supararile si cantitatile enorme de nervi pe care mi le provoaca lucrurile pe care nu pot sa le schimb).
Daaar sa incepem cu inceputul – mai nou merg la sala! (*aplauze!* ). De fapt nu..reformulez: mai nou merg la sala cu autobuzul!!! Ceea ce in sine este o experienta spirituala absolut inaltatoare! Si nu ma refer la starea de constiinta modificata indusa de mirodeniile sudoripare secretate de colegii calatori. Nuuuuuu!! Pana la urma cu putin antrenament acest simt se poate anestezia total, ceea ce duce la o toleranta crescuta si deci la experienta spirituala de care vorbeam mai devreme… Ceea ce mi-a atins mie punctul nevralgic este nesimtirea asociata cu multa prostie si asezonata cu o greutate corporala aflata la limita dintre mersul biped si rostogolire…
Situatia concreta este cam asa: masa de slana vorbitoare statea jos, iar autobuzul inainta incet in traficul de Bucuresti. Brusc un gand inspamaimantator agita creatura: daca se opreste autobuzul si nu apuc sa cobor??! (sa va mai spun ca autobuzul era ticsit?) Consecinta fireasca? – creatura se ridica si se pravaleste peste o amarata septuagenara atasata in mod nefericit de bara pe care incerca sa se catere si personajul nostru principal. Usor strivita de situatie, aceasta incearca o ripostare discreta intampinata cu furie de masa de carne vorbitoare: “Da’ ce, doamna, vreti sa cad? Ca m-a mai trantit o data autobuzul asta de era sa-mi rup un picior (n.r.: cum poti sa rupi un os perfect antifonat in grasime inca nu imi pot explica…)!”. Dialogul continua timid: “Inteleg, doamna, dar daca aveti putina rabdare, si eu cobor…”. Ehhhh… si de aici se declanseaza furtuna…”Mai sunteti si nesimtita!!! Nu intelegeti ca vreau sa ajung la usa?! Ce stati asa ca momaia??! Nu mai poate omul sa se miste de voi… Nesimtitilor!” (auditoriul printre care si eu cu greu incerca sa prinda logica…).
Din fericire autobuzul a ajuns in statie la timp si “conversatia” s-a continuat mult mai aerisit pe trotuar (doar nu va imaginati ca s-au lasat pagubase sau ca au renuntat asa usor la conexiunea abia formata?!).
Acuma… nu vreau sa fiu vocea moralizatoare care invoca cei 7 ani de acasa, sau institutia care interzice oamenilor cu IQ-ul sub o anumita limita sa calatoreasca cu autobuzul… Ce vreau eu sa spun este ca ar fi tare constructiv pentru comunitatea asta chircita de calatori RATB sa incercam sa mai gandim si ergonomic din cand in cand…
Una peste alta, fie ca suntem in trafic cu masina personala, la coada printre niste raioane inguste sau pe o scara rulanta, constientizarea faptului ca facem parte dintr-un sistem, ca suntem interconectati, ca mai sunt si alte suflete care au nevoie si ele sa circule in acelasi spatiu, ne poate ajuta sa facem niste alegeri mai intelepte. Ma refer aici la soferii care nu accelereaza cand cineva incearca sa schimbe banda, la cei care nu isi pun caruciorul de-a curmezisul cand stau la coada si la cei care citesc si respecta mesajele “Stationati pe partea dreapta” cand ies de la metrou.
Alegeri de genul asta fluidizeaza un sistem ruginit care ne incetineste pe toti… Ca sa nu mai vorbim de nervii unor fiinte firave ca mine care sunt in pragul unui atac de apoplexie pentru ca vad ca actiuni simple care pot avea un impact mare nu se intampla neam in orasul asta ametit…
P.s: astept idei de comportamente “ergonomice” care sa ne ajute sa fim mai zambitori la finalul zilei