Ma conversam zilele trecute cu un prieten despre Top 5 relatii relevante si lectiile pe care le-au predat (ca sa nu spun “lectiile pe care le-am invatat”, pentru ca it might be an overstatement… ) Recunosc ca aveam temele facute, pentru ca in general dupa o relatie incerc sa pun ideile in ordine, sa trag concluziile si sa indosariez evenimentul sub capitolele “asa da”, “asa nu” si “asa niciodata, neam de neamul meu nu se va mai intampla nici picata cu ceara sau cianura” (un titlu cam lung, e adevarat, dar imi trebuia ceva mai expresiv… ), asa ca momentul de “epiphany” a venit din alta parte.
Am realizat ca din cei 5 crai, 4 au fost promovati la rangul de amici, iar din cei 4 amici, 3 imi sunt chiar prieteni foarte apropiati (craiul ramas de carutza a fost retrogadat strict pe motive de incompatibilitate cronica ). Care va sa zica, raspunsul meu la intrebarea din titlu este – probabil spre surprinderea multora – da, exista!
Acuma… nu neg ca sunt si relatii care se consuma in asa hal ca nu mai lasa loc nici de buna ziua, insa in ceea ce ma priveste, din relatiile alea care chiar au contat, care m-au schimbat si care mi-au consumat toate resursele emotionale disponibile la momentul respectiv, nu pot sa plec fara sa fac umpic de curatenie inainte! Si probabil ca odata ce locul este curat – fara resentimente, frustrari nerostite sau sentimente neexprimate – el permite o noua “redecorare”. Cel putin la mine asa a fost. Si, spre norocul meu, noua “camera” este mult mai primitoare.
Dupa cum povesteam acum ceva vreme cu unul dintre fostii crai, intr-o conversatie retrospectiva – we did good and got the best out of it!
Cam asta e povestea mea…la voi cum e? Exista prietenie dupa dragoste? Si care au fost top 5 lectii predate de relatiile relevante prin care ati trecut?
…dar vroiam sa va arat si voua melodia asta… i simply love it!!!
Ne me dites pas que ce garçon était fou
Il ne vivait pas comme les autres, c’est tout Et pour quelles raisons étranges
Les gens qui n’sont pas comme nous
Ca nous dérange
Ne me dites pas que ce garçon n’valait rien
Il avait choisi un autre chemin
Et pour quelles raisons étranges
Les gens qui pensent autrement
Ca nous dérange
Ca nous dérange
Il jouait du piano debout
C’est peut-être un détail pour vous
Mais pour moi, ça veut dire beaucoup
Ca veut dire qu’il était libre
Heureux d’être là malgré tout
Il jouait du piano debout
Quand les trouillards sont à genoux
Et les soldats au garde à vous
Simplement sur ses deux pieds
Il voulait être lui, vous comprenez
Il n’y a que pour la musique, qu’il était patriote
Il s’rait mort au champ d’honneur pour quelques notes
Et pour quelles raisons étranges
Les gens qui tiennent à leurs rêves
Ca nous dérange
Lui et son piano, ils pleuraient quelque fois
Mais quand les autres n’étaient pas là
Et pour quelles raisons bizarres
Son image a marqué ma mémoire
Ma mémoire
Il jouait du piano debout
C’est peut-être un détail pour vous
Mais pour moi ça veut dire beaucoup
Ca veut dire qu’il était libre
Heureux d’être là malgré tout
Il jouait du piano debout
Il chantait sur des rythmes fous
Et pour moi ça veut dire beaucoup
Ca veut dire essaie de vivre
Essaie d’être heureux, ça vaut le coup
Scriam zilele trecute despre dez-amagiri… azi imi vine sa scriu despre radacinile lor – scenariile, sau altfel spus filmele pe care le construim sub titlul “Asa ar trebui sa arate viata mea” – casa pe pamant, sot/sotie cuminte si devreme acasa (doamne fereste sa se uite dincolo de gard…doar de-aia la inceputul fiecarei relatii “se face curte”, nu?), copii cu zambete impecabile si un job intr-o multinationala.
Cu totii crestem cu diverse povesti – in care de cele mai multe ori este vorba despre captivitatea printesei care este salvata de prea-frumosul print cu nume de cod Fat Frumos. Iata deci si prima conditionare – El trebuie sa fie frumos, neinfricat, salvator si daca se poate, de vitza nobila (pana la urma coroana din povesti nu este decat varianta fictiva a inelului cu diamant din viata reala – ambele rotunde, pretioase si cu shtaif), iar Ea trebuie sa fie delicata, neajutorata, oprimata si, daca se poate, de vitza nobila.
Astea sunt povestile nemuritoare cu care crestem si care mai apoi sunt asezonate cu elemente mai contemporane, de obicei cultivate in revistele glossy – “cum recunosti marea iubire?” (a se nota ca avem dreptul doar la una singura care e mare…restul sunt de umplutura!), “cum sa iti gasesti sufletul-pereche” (iarasi o singura optiune), “cum sa iti pastrezi jumatatea” (get the point?). Si uite asa, gatiti incet la foc mic, ne gasim neuronii prajiti in suc propriu si ideile proprii sufocate de ideile “colective” sau presiunea sociala.
“Nu stiu altii cum sunt”, dar in grupul meu de prieteni oamenii nu iubesc o singura data si gata, si din cate am apucat sa aflu de ici de colo, exista viata dupa divort (aka dupa ce iti pierzi jumatatea), iar sufletele-pereche vin si pleaca (e adevarat…nu fara muuuulte lacrimi, unghii roase, umeri sustinatori si ceva drama)…
Ba chiar mai mult, dupa o atenta observare a mediului inconjurator, am ajuns sa fac o mica cercetare empirica – se pare ca de fapt, cu cat iti cauti mai mult jumatatea, cu atat te simti mai incomplet, cu atat esti mai incomplet, si in consecinta cu atat mai indezirabil – poate ca suna dur, dar am ajuns sa cred ca sansele ca cineva sa te iubeasca atata timp cat TU nu te iubesti, sunt foarte mici.. Si atunci…nu mai bine incepi sa iti cauti jumatatea mai intai in propria-ti persoana?
Si spun asta in engleza pentru ca si cartea care mi-a provocat schimbarea de paradigma este tot in engleza… Cum-necum, am ajuns sa citesc ceva literatura zen, si se pare ca treaba asta face tare bine la minte si la suflet!
Si pentru ca less is more, o sa incerc sa va explic pe scurt ce s-a intamplat, desi poate ca doar prin cuvinte nu o sa reusesc sa fiu atat de clara…
Eu sunt un om cu pareri! (si cine ma cunoaste poate sa confirme.. :p ) In general…pareri despre orice – cum ar trebui sa fie moda, cum ar trebui sa fie condusa tara, cum ar trebui sa arate o relatie productiva, cum ar trebui sa comunice eficient oamenii (aici mai tin si cursuri in ideea de a transmite intelepciunea mai departe..), cum ar trebui sa fie atitudinea oamenilor.. In fine… probabil ca in afara de un meci de fotbal as putea comenta cam orice (si nici acolo nu garantez ca mi-as tine gura..). Practic, as putea spune ca eram destul de aproape de a detine adevarul suprem, cand am dat peste urmatorul paragraf (il pun in engleza, pentru ca nu vreau sa distorsionez ideile autorului):
“Zen has no absolute truths, as such, to pass on. Zen is not something to believe in – and i’m not very good at believing things anyway. I prefer questions to answers. A question opens my mind in a way that an anwer shuts it down. Realizing this, i’ve tried to live a life of inquiry rather than one of conclusion. Zen itself draws no conclusions and is too alive to be captured in thought. Having staked out no fixed territory to defend, Zen is free to roam at will, encountering, with curiosity and surprise, the world as it actually is.” (Lin Jensen)
Probabil ca de acum multe dintre posturile mele se vor termina cu semnul intrebarii…
…insemna ca nu mai esti amagit(a), deci ca esti din nou in contact cu realitatea (la fel de valabil si pentru sinonimul sau, deziluzionat(a) – echivalentul iesirii din iluzie).
Deci in teorie, un lucru bun.. In practica, un lucru la fel de bun doar ca de data asta acest “bun” seamana mult mai mult cu un medicament amar si usor gretos decat cu o binefacere…
Nu vreau sa ma lungesc acum cu teoria mai mult decat este cazul, sunt convinsa ca fiecare a studiat partea asta de viata cu varf si indesat! Partea la care vreau sa fac referire in continuare este intrebarea de dupa: Cine este responsabil?
Fenomenul este de obicei urmatorul – avem situatia X care speram sa evolueze in situatia Y (n.r.: speranta poate lua de multe ori aspectul unei convingeri). Si uite-asa speri/esti sigur(a) ca va suna, ca va veni, ca se va tine de promisiune… Confruntati cu realitatea insa, ne dam seama ca situatia X trece prin toate literele alfabetului, mai putin prin cea pe care pariasem noi, si, conform regulilor jocului, pierdem intrega miza (de obicei emotionala). Raspunsul este deci foarte simplu – singurii responsabili in situatia unei dezamagiri suntem noi – noi cei care am confundat realitatea cu proiectiile, visele (sau visurile), ideile, povestile, filmele sau gargaunii personali.
Cum se traduce asta? Scurt pe doi, in faptul ca desi it feels damn good to blame it on the other person, matur si intelept este sa iti asumi responsabilitatea, sa iti inveti lectia, si sa treci mai departe! Si cam asta am incercat si eu sa fac in ultimele 5 paragrafe, motiv pentru care imi permit ca in ultimul sa derapez.
Daca citesti postul asta si stii ca e ceva ce ai promis ca faci si nu ai facut, primeste-l ca pe o dedicatie! [Finutz, nu? ]
P.S.: a nu se intelege ca cei care nu se tin de cuvant sunt niste inocenti care trebe lasati in pace – vezi paragraful anterior. Atata doar ca ei sunt responsabili pentru onoarea lor (daca mai exista asa ceva!), nu pentru dezamagirea provocata
Unul dintre subiectele mele preferate recunosc ca este cel despre relatii. Si tot ce inseamna ele. Ce este recomandat, ce nu este recomandat, ce ne place, ce nu ne place, si mai ales…orice tip de poveste care pleaca de la o relatie (in curs de desfasurare, dorita, avuta, in curs de incheiere, u name it..).
Din aceasta cauza, evident ca atrag persoane cu care sa analizez situatiile sus-numite. Unii i-ar spune barfa, eu ii spun studiu de caz!
Si uite-asa, ma aflu printre norocosii care pot invata si din experientele altora! Iar pentru mine concluzia acestor impartasiri este ca doua dintre cele mai spinoase situatii “relationale” implica dependenta emotionala si gelozia.
Aveam de gand sa scriu o ditai epopeea pornind de la aceste doua subiecte, insa din fericire MJ (aka Funky Psychologist) mi-a luat-o inainte. Spun din fericire, pentru ca sunt convinsa ca mie nu mi-ar fi iesit atat de bine!
Rezervati-va macar 30 minute sa ii cititi ideile. Va asigur ca merita!
Evident ca dupa ultimele posturi Taz a devenit brusc vedeta familiei, prin urmare nicio conversatie nu mai incepe cu “Ce mai faci?”, ci cu “Ce mai face Taz?”
Ei bine, to make the long story short, Taz a ajuns in sfarsit acasa dupa o saptamana in care a colindat jumatate de tara, asa ca brusc a descoperit iarba, furnicile, nucile, frunzele uscate si bucuria de a alerga pe-afara (desi urechile il incurca umpic la partea asta… sa zicem ca la galop nu are o forma prea aerodinamica… ).
Povesti simpatice gen escalada pe care o face de fiecare data cand se confrunta cu pragul de la intrarea in casa, sunt multe, insa nu o sa insist asupra lor, intrucat prin cuvinte parca nu-s la fel de amuzante. O sa spun insa despre mine, ca doar asta este blogul meu, nu al lui.
De cand a aparut mormolocul gri cu ochi albastri…
dimineata primul gand nu mai este “…*cascat*…*cascat*…Ce am de facut azi?… Nu conteaza, mai dorm 5 minute…”, pentru ca sar imediat din pat sa vad ce face, sa ii dau sa pape, sa ii dau pastilele, sa ma bucur de coditza lui agitata…
am avut un a-ha! legat de puterea suspiciunii asupra relatiilor interumane. Cu un caine stii sigur – te iubeste pentru ca existi si pentru ca ai mancare – nu sunt interese ascunse, agende secrete, banuieli, si alte asemenea comportamente specific umane. Totul este pe fata si surprinzator de sincer, iar efectul este un sentiment in oglinda. Intr-o saptamana jumate am reusit sa ma atasez incredibil de mult de Taz, lucru care nu mi s-a intamplat cu niciunul dintre semenii mei bipezi.
am descoperit cat de nerabdatoare si intoleranta sunt de fapt. Taz are doar 7 saptamani, si deja stie comenzile “Aici!”, “Sezi!” si “Culcat”, stie sa se tina si sa nu faca pupu in casa, si sa nu planga atunci cand ramane singur. Cu toate acestea, sunt momente in care nu asculta, in care e prea agitat si entuziasmat de tot ce il inconjoara, si in care eu ma enervez la culme. Stiu ca rabdarea este virtutea campionilor, si aveam parerea despre mine ca nu sunt atat de departe de aceasta virtute, dar se pare ca sunt mult mai control freak decat credeam… Si uite-asa a mai aparut un bullet la capitolul “Things i need to work on”. Iar dupa ce il cert, Taz vine si ma linge. Atat.
Si pentru ca MJ a cerut specific sa vada si filmuletze cu Taz pana vine in vizita sa il vada live (by the way, u better hurry, he ain’t gonna be this cute forever, u know.. ):
Visele lui Taz vazute din exterior (n.r.: dormea cu mine pentru ca la momentul respectiv inca mai calatoream, si nu avea locsorul lui..):
Am supravietuit primelor doua zile cu noul locatar… Concluziile de pana acum sunt:
Animalul cu ochi albastri are un succes greu de imaginat la partea feminina din specia umana (a se vedea cantitatea de estrogen din commenturile postului anterior – in afara de tata, sunt numai femei… si ca sa fiu sincera, cunoscandu-mi familia, am convingerea ca mama are mai mult de-a face cu respectivul comment decat tata.. ) – (Later edit…intre timp s-au mai sesizat si cativa masculi…)
Ne-am pricopsit cu un cutzu extreeem de uman – acesta sforaie, viseaza, plange, alearga in somn, sughite, se alinta, se bosumfla si doarme intocmai asemenea unui exemplar biped…
In afara de Taz, am decis ca poreclele “de interior” care i se potrivesc sunt Cracanel, Dumbo, Scheunel, Sobolanu’, Liliacu’, Cacaciosu’, Rasfatzel…etc
Prima noapte am incercat sa il lasam sa doarma singur -> a scheunat, a plans, s-a agitat, a protestat lasand ici-colo diverse amintiri puturoase, asa ca a doua noapte l-am luat cu noi in camera, unde a scheunat, a plans, s-a agitat… E adevarat ca de data asta amintirile puturoase au fost lasate in spatii special amenajate, insa asta nu a facut cu nimic noaptea mai usoara…
Raspunde deja la nume, si la comanda Sezi! (evident, in schimbul unei recompense gustative…)
Care va sa zica Taz al nostru are nevoie de atentie, de multe ore nedormite, de multe ore de joaca si ofera la schimb multa multa bucurieee!!!
) Recunosc ca aveam temele facute, pentru ca in general dupa o relatie incerc sa pun ideile in ordine, sa trag concluziile si sa indosariez evenimentul sub capitolele “asa da”, “asa nu” si “asa niciodata, neam de neamul meu nu se va mai intampla nici picata cu ceara sau cianura” (un titlu cam lung, e adevarat, dar imi trebuia ceva mai expresiv… 
Povesti simpatice gen escalada pe care o face de fiecare data cand se confrunta cu pragul de la intrarea in casa, sunt multe, insa nu o sa insist asupra lor, intrucat prin cuvinte parca nu-s la fel de amuzante. O sa spun insa despre mine, ca doar asta este blogul meu, nu al lui. 
Mai multe detalii (muuult mai multe!