Scenarii despre o viata “perfecta”
Scriam zilele trecute despre dez-amagiri… azi imi vine sa scriu despre radacinile lor – scenariile, sau altfel spus filmele pe care le construim sub titlul “Asa ar trebui sa arate viata mea” – casa pe pamant, sot/sotie cuminte si devreme acasa (doamne fereste sa se uite dincolo de gard…doar de-aia la inceputul fiecarei relatii “se face curte”, nu?), copii cu zambete impecabile si un job intr-o multinationala.
Cu totii crestem cu diverse povesti – in care de cele mai multe ori este vorba despre captivitatea printesei care este salvata de prea-frumosul print cu nume de cod Fat Frumos. Iata deci si prima conditionare – El trebuie sa fie frumos, neinfricat, salvator si daca se poate, de vitza nobila (pana la urma coroana din povesti nu este decat varianta fictiva a inelului cu diamant din viata reala – ambele rotunde, pretioase si cu shtaif), iar Ea trebuie sa fie delicata, neajutorata, oprimata si, daca se poate, de vitza nobila.
Astea sunt povestile nemuritoare cu care crestem si care mai apoi sunt asezonate cu elemente mai contemporane, de obicei cultivate in revistele glossy – “cum recunosti marea iubire?” (a se nota ca avem dreptul doar la una singura care e mare…restul sunt de umplutura!), “cum sa iti gasesti sufletul-pereche” (iarasi o singura optiune), “cum sa iti pastrezi jumatatea” (get the point?). Si uite asa, gatiti incet la foc mic, ne gasim neuronii prajiti in suc propriu si ideile proprii sufocate de ideile “colective” sau presiunea sociala.
“Nu stiu altii cum sunt”, dar in grupul meu de prieteni oamenii nu iubesc o singura data si gata, si din cate am apucat sa aflu de ici de colo, exista viata dupa divort (aka dupa ce iti pierzi jumatatea), iar sufletele-pereche vin si pleaca (e adevarat…nu fara muuuulte lacrimi, unghii roase, umeri sustinatori si ceva drama)…
Ba chiar mai mult, dupa o atenta observare a mediului inconjurator, am ajuns sa fac o mica cercetare empirica – se pare ca de fapt, cu cat iti cauti mai mult jumatatea, cu atat te simti mai incomplet, cu atat esti mai incomplet, si in consecinta cu atat mai indezirabil – poate ca suna dur, dar am ajuns sa cred ca sansele ca cineva sa te iubeasca atata timp cat TU nu te iubesti, sunt foarte mici.. Si atunci…nu mai bine incepi sa iti cauti jumatatea mai intai in propria-ti persoana?
…
De ce m-am apucat sa elucubrez pe tema asta? Pentru ca incep sa fiu din ce in ce mai nervoasa pe aceste conditionari! Vad in jurul meu o gramada de oameni care ar putea sa fie extrem de multumiti, impliniti si chiar fericiti daca nu si-ar pune intrebari de genul: asa ar trebui sa fie? oare el/ea o fi the one? mi-am dorit atat de mult X lucru, insa asta o fi contextul potrivit?
Ca sa ma fac ceva mai clara – nu pledez impotriva spiritului analitic, ci incerc sa vad pana unde el este productiv, si de unde incepe sa fie eroziv. Pentru ca daca intrebarile astea acopera realitatea din jurul tau cu realitatea care crezi ca ar trebui sa fie in jurul tau, atunci e posibil sa treci pe langa niste momente grozave, care nu sunt scrise in niciun scenariu!
P.S: care era povestea ta preferata atunci cand erai mic/a?
“cum sa iti gasesti sufletul-pereche” (iarasi o singura optiune), “cum sa iti pastrezi jumatatea” (get the point?)
Eu prefer “cum sa fii fericit in 10 pasi simpli” si “fi implinit in 2 ore”.
ps: “Aventurile lui Habarnam”
Mie nu prea imi placeau povestile cand eram mic, deci nu pot raspunde la PS. Dar pot raspunde la restul. Toate aceste “teorii” ale destinului amoros au o maare hiba: se bazeaza pe faptul ca oamenii nu evolueaza f mult in timpul vietii. Desi aceasta idee este reconfortanta pt majoritatea (frica de schimbare bla bla), este gresita. Eu sunt diferit de cel care eram acum 4 ani, deci eu cel de acum nu mai sunt compatibil cu “jumatatea” mea de atunci. Si invers… Deci putem concluziona in decursul vietii pot exista N jumatati, si la un moment dat poate sa nu existe niciuna. Cheia intr-o relatie cred ca este evolutia ambelor persoane in directii compatibile. Asta nu e posibil tot timpul, si tine de fiecare de cum va trece peste discrepantele care apar din cand in cand. Din pacate multi nu trec peste ele tocmai fiindca le-au fost prezentate in mod repetat niste situatii idilice, in care de obicei exista o singura problema care este rezolvata rapid de catre eroul principal. Si ei vor sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti…
@Vlad – inca cineva care a citit aventurile lui Habarnam!!!
Asta impreuna cu descrierea ta de pe blog ma fac sa sper ca la psihologie nu se duc doar oamenii care au probleme cu capul! 
P.S.: pentru cine nu stie deja…si io tot prin institutia asta am trecut in studentie…
@MirceaS – imi place atat de mult ce/cum scrii incat ma enerveaza ca nu stiu cine esti!
Acesta fiind un blog “intre prieteni” cam stiu pe toata lumea care trece si lasa un comentariu. Tu de unde ai aparut?
“Si atunci…nu mai bine incepi sa iti cauti jumatatea mai intai in propria-ti persoana?” – frumos spus.
Dar daca aceasta jumatate nu trebuie s-o cauti, ci se afla chiar in fata ta, reflectata de partenerul de viata pe care il consideri jumatatea ta?
Cum totul in Univers este exact asa cum trebuie sa fie, ce rost mai are intrebarea “is he the one”? Datorita atasamentului pentru ideea de “forever and ever”?
Dupa toate experientele prin care am trecut in ultimii trei ani am ajuns la concluzia ca “the one” este cel de langa mine, doar ca s-ar putea sa fie “the one” doar pentru acel moment si pentru o anumita perioada de timp asupra careia nu am control.
Asta nu inseamna ca exclud luarea unui angajament de a construi o relatie stabila, angajament care se poate materializa printr-un mariaj (apropo de un post de-al tau anterior). Dimpotriva, mariajul este mediul propice pentru descoperirea de sine… asta daca nu fugi cand cel de langa tine reflecta aspectele care nu-ti place sa le recunosti la tine
gata, am scris prea mult… mersi pentru provocare
P.S. Nu aveam una preferata insa aveam un tip de personaj preferat: ala micu’ care le arata la toti ca se poate
Apropo de scenarii, check this out: “Politically Correct Bedtime Stories: A Collection of Modern Tales for Our Life and Times” – James Finn Garner
http://www.amazon.com/gp/product/028563223X/ref=cm_li_v_cd_d?tag=linkedin-20
Legat de conditionari si de filmele de care ziceai, ce te faci cand marea majoritate sunt “telenovele” din astea ieftine, seci si atat de previzibile? Vorbesc despre oameni care nu vor cine stie ce de la viata, oameni pt care berea rece dupa serviciu, gratarul de “uichend” din fata blocului si petrecerile galagioase cu betiile aferente sunt the best you can get in a lifetime. In tabloul asta absolut mirific nu e loc de intrebari existentiale. Si daca te-ai incumeta sa afli totusi ce ii face pe oamenii astia sa se numeasca “cuplu”, trebuie sa te si pregatesti pentru niste raspunsuri care simti ca iti schimba brusc centrul de greutate: “e om linistit, tine la mine, se sacrifica pentru mine” sau “ma place/accepta asa cum sunt” – si nu o sa merg mai departe cu exemplele pt ca am un feeling ca te-ai prins in ce directie bat.
E un pic la extrem exemplul asta, insa exprima o realitate care, din pacate, devine si etalon la un moment dat pt cei mai “slabi de inger”. Un El si o Ea se intalnesc, se plac, stau o vreme impreuna (timp in care fiecare da ce si cat poate) si apoi vine un moment in care nu mai stiu ce sa faca unul cu altul…and guess what? Se casatoresc…da!!! Pentru ca o astfel de “iubire” nu poate ramane nepedepsita. Si daca totusi simt ca relatia lor nu e “completa” mai toarna si niste puradei..1-2, cat e nevoie.
Ce incerc eu sa zic aici e ca observ cu dezamagire ca oamenii nu stiu, sau unii doar uita, sa fie in contact cu ei, in loc sa faca gardul ala de care ziceai mai inalt, sau casa aia in care locuiesc mai impunatoare, sa moara vecinu’ de invidie. Adica, cine pe cine pacaleste?
Cat despre faza cu “sufletul pereche”…iarasi un produs al gandirii limitate. Dar oare cum o fi treaba cu libertatea in 2? Adica suficient teren pentru ambii sa se dezvolte si sa creasca impreuna, sa devina constienti de ceea ce pot oferi/primi in raport cu celalalt fara ca treaba asta sa alunece intr-o dependenta emotionala care nu mai e deloc sinonima cu iubirea.
Din proprie experienta pot spune ca jocul asta in 2 poate fi al naibii de dificil uneori. Unul dintre comment-urile de mai sus a punctat foarte bine treaba asta cu desincronizarea… (subscriu in totalitate). Momentele de criza intr-o relatie sunt terifiante pentru majoritatea dintre noi – si aici exclud din start acea categorie de oameni care prefera sa ignore semnalele si se complac. Mai sunt cei care aleg sa intervina chirugical – rup relatia brusc si ireversibil, fara eventualele “contestatii”. Si mai sunt si cei care pt mine sunt un model (e adevarat ca mai mult in carti ii gasesc, dar…), si anume cei care isi pun pe tapet problemele si incearca in mod real sa dezamorseze situatia. Sunt constienti de faptul ca schimbarea e inerenta, ca raportul nevoi/asteptari se modifica si lucrurile scapa usor de sub control sau, altfel spus “nu mai e ca la inceput”. Pai, logic ca nu mai e ca la inceput! E pur si simplu ALTCEVA, ceva la care tu si el/ea ati lucrat in timp…Numai tu poti raspunde la intrebarea “asa ar trebui sa fie?” si o vei face nu pt ca esti o persoana ultra problematizanta care analizeaza mai mult decat traieste clipa ci pt ca simti ca ceva lipseste si te angajezi serios sa descoperi ce este acel “ceva”. Si mai trebuie sa ai grija sa eviti sa te compari cu ceea ce numeam eu mai sus “telenovela ieftina” – s-ar putea sa zici ca stai chiar bine la punctaj comparativ cu aia si asta sa fie semnul ala trimis de “univers” ca esti pregatit pt juramintele alea “pana cand moartea ne va desparti”…
Mamah…cat am scris! Dar o sa-ti pasez tie responsabilitatea pt ca m-ai provocat cu topicul asta
Hai ca mi-am facut si eu curaj…
Subscriu la Habarnam,l-am citit si eu cu mare sete ,de cateva ori ,in copilarie….
sper ca n-am pierdut lumea aceea de atunci…
mersi pt acest post care pentru mine rupe cliseele,cu care tocmai ma luptam zilele astea,clisee impuse de mine,de societatea in care am trait,de imprejurari…etc
Apropo de jumatati,eu am gasit mai multe,una in tatal meu,una in mama,intr-un border collie jucaus pe nume Maia,intr-o formatie care se numeste Kings of Leon,si mai recent intr-o prietena de-a mea careia i-am si comunicat ca este jumatatea mea…desi nu suntem gay nici una si nici n-avem de gand sa devenim vreodata,nu ne plac femeile,din punctul acela de vedere…ca sa fie clar.Doar ca….exista o comunicare foarte buna…,chimie,nu stiu ce-o fi….
cand o sa se realizeze asta si cu o persoana de sex opus…atunci declar satisfacut cliseul de suflet pereche,jumatatea mea,the one…si toate cele….
It’s all about managing expectations.
Mai sus mentionatul trai pe vatrai cu gratar de vichend, ciorba de perisoare si escapade mallistice poate fi cheia fericirii pentru unii si moartea pasiunii pentru altii. One man’s meat is another man’s poison.
Adica Gheorghe este fericit pt ca are asteptari simpliste, oglindite perfect in imaginea lui simplista.
Maricica, however, nu e fericita, pentru ca citeste Ana Karenina dar locuieste in garsoniera cu Gheorghe. Care evident, nu citeste Ana Karenina ci Libertatea. Libertatea care e pline de tzatze, buci si cluburi.
Si cum de Gheorghe nu-si doreste tzate, buci si cluburi? Pentru ca Gheorghe stie sa-si managuiasca asteptarile. Gheorghe isi stie conditia de Gheorghe si se multumeste sa priveasca resemnat si de la distanta lumea exterioara. Nu se proiecteaza in ea. Face o laba inainte de culcare, o fute ocazional pe Maricica si e – cat se poate de sincer – fericit.
Maricica vrea insa sa-si depaseasca conditia and she fails miserably. De ce? Pentru ca e femeie.. no offense, its the truth. Femeile stiu nu stiu sa-si negocieze incompatibilitatile si incapacitatile.. Prefera sa moara cu ele de gat.
Si tu aci cu articolul asta, nu faci decat sa continui seria de “cum sa fii fericit de la A la Z” la un nivel mai doct; diferenta e ca tu ridici la fileu intrebari din astea de genu “sa fii analitic sau romantic?”, iar raspunsurile devin extrase din reviste glossy.
@ Pinky
Faptul ca Gheorghe isi stie conditia de Gheorghe si se resemneaza cu ea mi se pare o mentalitate de victima. Resemnarea aia e tot frustrare, nu e fericire. Winners never quit, quitters never win.
Uhm… nu prea tin minte de povesti.
Cand eram mic, citeam aventurile lui Asterix si Obelix – BD. Se pune?