Cand esti dezamagit(a)…
…insemna ca nu mai esti amagit(a), deci ca esti din nou in contact cu realitatea (la fel de valabil si pentru sinonimul sau, deziluzionat(a) – echivalentul iesirii din iluzie).
Deci in teorie, un lucru bun.. In practica, un lucru la fel de bun doar ca de data asta acest “bun” seamana mult mai mult cu un medicament amar si usor gretos decat cu o binefacere…
Nu vreau sa ma lungesc acum cu teoria mai mult decat este cazul, sunt convinsa ca fiecare a studiat partea asta de viata cu varf si indesat! Partea la care vreau sa fac referire in continuare este intrebarea de dupa: Cine este responsabil?
Fenomenul este de obicei urmatorul – avem situatia X care speram sa evolueze in situatia Y (n.r.: speranta poate lua de multe ori aspectul unei convingeri). Si uite-asa speri/esti sigur(a) ca va suna, ca va veni, ca se va tine de promisiune… Confruntati cu realitatea insa, ne dam seama ca situatia X trece prin toate literele alfabetului, mai putin prin cea pe care pariasem noi, si, conform regulilor jocului, pierdem intrega miza (de obicei emotionala). Raspunsul este deci foarte simplu – singurii responsabili in situatia unei dezamagiri suntem noi – noi cei care am confundat realitatea cu proiectiile, visele (sau visurile), ideile, povestile, filmele sau gargaunii personali.
Cum se traduce asta? Scurt pe doi, in faptul ca desi it feels damn good to blame it on the other person, matur si intelept este sa iti asumi responsabilitatea, sa iti inveti lectia, si sa treci mai departe! Si cam asta am incercat si eu sa fac in ultimele 5 paragrafe, motiv pentru care imi permit ca in ultimul sa derapez.
Daca citesti postul asta si stii ca e ceva ce ai promis ca faci si nu ai facut, primeste-l ca pe o dedicatie! [Finutz, nu? 
]
P.S.: a nu se intelege ca cei care nu se tin de cuvant sunt niste inocenti care trebe lasati in pace – vezi paragraful anterior. Atata doar ca ei sunt responsabili pentru onoarea lor (daca mai exista asa ceva!), nu pentru dezamagirea provocata
Ma tot intreb ce inseamna sa “inveti lectia”?! In teorie suna bine, e o abordare super matura, insa cu cat cobori in concret parca imaginea devine ambigua. Sa insemne oare sa-ti ajustezi asteptarile? Si daca da, cat?
)
Pentru ca de cate ori am incercat exercitiul asta (adica eu dezamagita si incercand sa ma temperez usor), replica celuilalt a fost “ok, acum faci pe inabordabila”, fara ca intentia/comportamentul meu sa graviteze macar o secunda in zona asta a indiferentei (sau cel putin asa vreau eu sa cred
Si da, subscriu la ce ai zis, vinovatul nr 1 este cel care isi seteaza in mod nerealist asteptarile. Si, cum totul este interconectat, exista si o motivatie care dicteaza treaba asta…deci in schema este si “un altul/a” cu care imparte “vina” (intr-un procent destul de mic, dar EXISTA!!!)
Dap…de obicei odata ce ai coborat in concret nu prea mai tine nicio teorie… eu din acest motiv nu prea le folosesc pe post de punct de sosire, ci mai mult ca pe o lanterna care lumineaza drumul (nu stiu cat de reusita e metafora, dar trag nadejde ca daca nu m-am facut inteleasa, imi vei spune
).
Cat despre schema jucatorilor in sportul asta de-a dezamagirea, e clar ca ei sunt mai multi, si ca fiecare are un rol si o responsabilitate. Si am ales atent cuvantul “responsabilitate”, pentru ca daca ne apucam sa impartim “vini” (butoane extrem de delicate)…nu cred ca mai terminam…
Pragmatic vorbind.. nu e chiar asa. Intr-un caz de frauda(fie ea si emotionala), nu-l poti invinovati pe cel fraudat, doar pt ca a fost suficient de naiv cat sa nu citeasca “the fine print” sau pt ca nu a verificat toate detaliile unei ipotetice tranzactii (again – fie ea si emotionala).
Altfel exemplu.. Daca sperantele mele pentru o fiscalitate mai relaxata sunt triggerate si amplificatge de niste promisiuni electorale care pe loc fac sens (din englezescul “make sense”) sa zicem.. nu ma poti pune pe mine la zid cand lucrul asta nu se concretizeaza pentru ca creditarea sub-prime e in floare. Nu ma poti forta sa plec de la premiza de vinovatie. It should be the other way around. Pe principiul “pai tu nu l-ai votat, boule?”. Doesn’t work that way..
Pentru mine cel putin, ala care imi atzatza sperante (plec de la premiza ca nu sunt chiar debil si nu ma entuziasmez pe tema unor banalitati nerealiste), better be fuckin up to the task, ca e numai si numai vina lui daca nu se ridica la inaltimea asteptarilor generate.
My 2cents..
Io nu spuneam sa pleci de la premiza de vinovatie sau nevinovatie, pentru ca – again – eu nu vorbeam de vina, ci de responsabilitate! Cu vina e prea alambicata povestea ca sa ma apuc sa imi pun gandurile in scris, asa ca o sa o las in aer…
Cat despre frauda…aici totul depinde de contract – pentru ca daca tu ai citit in contract doar ce era scris cu litere mari si ai ales sa ignori P.S.-urile de final, scrise cu font de doua ori mai mic, atunci ti-ai luat-o fair and square!
Ce se intampla insa este ca de cele mai multe ori in cazuri de frauda emotionala exista doar contracte presupuse, in care fiecare isi imagineaza ce vrea – de unde apar si dezamagirile.
Exemplu: ea, tanara floare in cautarea iubirii vietii sale, il gaseste pe fat frumos care cauta un futai dragutz pentru cateva seri – lucrurile se intampla ca in filme pentru o perioada, moment in care ea, animata de romantismul usor amplificat si de sexul probabil destul de reusit, dar FARA sa verifice in niciun fel cu el, se aprinde toata si incepe sa isi imagineze cum vor arata copiii lor si cum va decora ea gradina in care acestia se vor juca cu sus numitul fat frumos devenit intre timp tatic. Conform planului initial insa, acesta o paraseste dupa ce au expirat cele cateva seri. Ea, evident..este dezamagita.
Care a fost contractul aici? Cine este responsabil pentru ce?
[...] Ai dreptul sa te bucuri de dezamagirea ta. Si nu ma refer acum la revelatia dezamagirii, de care scria si Elena acum hăt demult. Nu. A fi dezamagit inseamna ca stii ca poti mai mult. Vrei lucruri mai bune, stii [...]