Muzica pentru viata

București, 6 decembrie 2010

Miercuri, 15 decembrie, în clubul Kulturhaus va avea loc un concert caritabil, în cadrul proiectului Pași către Viață.

Sub sloganul “Ține poveștile copilăriei departe de spital”, concertul are ca scop strângerea de fonduri pentru dotarea și utilarea secției de oncologie de la spitalul Marie Curie din capitală.

Și-au anunțat prezența nume importante de pe scena muzicală contemporană: Vița de Vie, Șuie Paparude, Les Elephants Bizzares și Gojira. Gestul lor vine în întâmpinarea eforturilor depuse de cei implicați în proiect de-a lungul anului, totul spre binele copiilor care se îmbolnăvesc de cancer și care ar putea fi salvați cu dotările necesare.

Misiunea acestui proiect este de a strânge o parte din suma rămasă până la plafonul de 20.000 de Euro propus, sumă necesară dotării unei camere sterile de terapie intensivă cu filtre de aer și aparatură, cameră care va scădea riscurile unei infecții letale a copiilor care urmează un tratament de chimioterapie.

Iulian Văcărean, coordonatorul proiectului: „Noi credem că faptele bune, oricât de mici şi oricât de puţine, puse împreună pot să facă minuni. Zecile noastre de evenimente nu sunt decât grupuri de gesturi mici de la oameni mici şi mari care puse împreună s-au concretizat în proiectul ăsta: Paşi Către Viaţă”.

Cand timpul nu alearga

Astăzi în sfârșit am avut timp! Am avut timp să nu fac nimic. Nimic legat de vreun program prestabilit.

Sunt în Graz, undeva într-un colț de lume unde pentru mine astăzi timpul a stat în loc. Și asta pentru că prima dată după mult timp, am avut răbdare…cu mine. Am avut răbdare și m-am lăsat în pace. Nu m-am mai alergat printre to do-uri, mailuri și întâlniri, ci am luat-o langsam (că tot sunt în Austria, am mai învățat un cuvânt nou ).

Și pentru că am luat-o încetișor, ziua m-a premiat cu o grămadă de arome – de la un ceai verde cu suc de portocala d-e-l-i-c-i-o-s, la niște peisaje de vis, asezonate cu cel mai potrivit soundtrack și încheiate cu niște conversații pe măsură. Poate că nu găsiți nimic excepțional în enumerarea de mai sus. Nici nu este. Excepțională a fost starea pe care mi-a dat-o faptul că m-am lăsat să le observ. Să le observ, să mă bucur de ele, și să fiu recunoscătoare că mi se întâmplă. Atât.

Nah ca am aparut si la TV! :)

Revin în curând și cu ceva gânduri scrise…

Such a perfect day! I’m glad i spent it … with me

San Diego. Langa ocean. Afara e racoare, inauntru e muzica buna. Mancarea e si ea fix pe sufletul meu. Stau ghemuita intr-un fotoliu si ma uit pe geam – apa linistita, multe barci si un verde de vis. Ma uit la oamenii care muncesc aici si ma intreb daca mai au timp sa se bucure de locul asta. Mi se aglomereaza o gramada de ganduri, idei, intrebari si brusc simt ca sunt foarte departe.

Intre timp se apropie o doamna care vrea sa se aseze la o masa alaturata. Este insotita de trei copii. Se uita in directia mea si ma surprind intorcand stanjenita privirea. Ma uit din exterior la reflexul asta al meu si nu il inteleg. Incerc sa imi revin din fastaceala si ma uit in directia ei. Doamna imi zambeste si imi ureaza pofta buna.

Oare cand am uitat sa zambesc oamenilor pe care nu ii cunosc?

Post scris intr-o scurta pauza

In ultimul timp mi s-au intamplat tot felul de conversatii pe tema consumului de energie – despre cum unele lucruri te scurg de ultima picatura de vlaga in timp ce altele iti dau aripi. Despre care este proportia dintre cele doua in viata noastra. Despre cat de constient facem aceste alegeri.

Daca ar fi  sa desenezi acum nivelul tau de energie pe o scala de la 0 la 100, cam pe unde te-ai opri? La mine desenul ar marca undeva in jur de 85. Insa nu din cauza asta m-a apucat acum cheful de scris pe blog. Motivul este altul: daca ar fi sa fac acelasi experiment raportandu-ma la nivelul de oboseala…as ajunge pe la 90. Energie 85 si oboseala 90? Destul de antinomic, wouldn’t u say?

Justificarea pe care mi-o dau porneste de la doua definitii destul de simpliste: energia o vad ca pe o stare a sufletului, iar oboseala ca pe o stare a corpului. De ceva vreme mi se intampla tot felul de lucruri care imi dau tone de energie: proiecte pe care le vanez de o viata, evenimente din cele mai colorate, si mai ales oameni faini! Oameni din aia care te fac sa iti placa de tine cand esti in prezenta lor! Oameni cu care conversatia face clic desi abia ii cunosti. Oameni prin ochii carora te vezi frumos/frumoasa. Oameni care (ca sa preiau comparatia pe care o facea Vlad cu Taz intr-unul din posturile anterioare) dau din coada cand te vad!

Si nu pot sa-mi controlez fascinatia in situatii de genul asta. Mi se trezeste o pofta de explorare continua care se traduce in intalniri lungi, munca multa si implicare in tot felul de idei, de unde poate si starea de oboseala de care ma bucur acum.

Pe bune ma bucur! Imi da senzatia de sens.

Pentru tine care sunt sursele de energie? Dar vampirii energetici? Si cel mai important – echilibrul dintre cele doua coloane te bucura?

P.S – orice incoerenta in textul de mai sus se datoreaza scorului de 90%…doar ca dat fiind celalalt procent, nici nu ma puteam abtine de la a-l scrie

Start with hello! :)

Okay…dupa postul despre cuvinte si impactul lor, se cuvine un follow-up – primit de la Mihai Stanescu, un film care merita cu prisosinta cele 10 minute pe care cere sa i le aloci. Enjoy … Uita-te cu sufletul!

Deci? Ai zambit?

P.S: Cum ziceai, Sandra, ca suna mesajului stick-ului aluia? “Love can start here” ?

Mi-e dor de:

Prieteni vechi

Conversatii pana noaptea tarziu despre…nimic

Soare de vara si inghetata lipicioasa pe degete

Seri cu chitara, narghilea, votka si plaja

Senzatia de iarba cruda printre degetele de la picioare

Miros de tei

Joaca de-a “Frunza” in nisip

O bataie sanatoasa cu apa

Cirese mancate direct din copac

Vara.

Cand e liniste

Incredibil cate ganduri se astern pe mintea noastra daca o lasam cateva momente sa observe. Daca reusim sa dam pe mute vocea ratiunii, cea plina de cunostinte si judecati de valoare, sa facem putina liniste la mansarda si sa auzim cu adevarat miscarea lumii din jur. Sau, si mai frumos, a lumii din interior. Sa iti observi suferinta, frustrarile, bucuriile, entuziasmul – sa vezi cum cresc si descresc, cum se schimba starile fizice odata cu ele, cum se modifica intensitatea culorilor, a sunetelor, cum unele obiecte capata prioritate in campul vizual in fata altora, cum de fapt toata lumea se reinventeaza sub ochii tai.

De obicei ma enerveaza cand Taz sare la joaca si se agita in jurul persoanelor care mai dau pe la noi pe-acasa. De fiecare data sunt prea ocupata cu ganduri de tipul “daca X o sa fie deranjat?”, “daca il/o murdareste?”, “daca…?”, “daca…?”.

Azi am putut sa ma opresc insa pentru un moment si sa observ doar bucuria cu care intampina pe toata lumea. Cu Taz lucrurile sunt simple: ii dai de mancare – te iubeste; il mangai si te joci cu el – te iubeste. Ecuatii liniare, fara prea multe interpretari si factori ascunsi.
Nu am putut sa ma abtin de la a face comparatia cu interactiunile umane. Cat de mult ne chinuim sa iubim si sa fim iubiti aparandu-ne in acelasi timp (in mod paradoxal) de a iubi si a fi iubiti. Cu totii rezonam la ideea de sentimente sincere, la relatii autentice, si totusi plecam in fiecare interactiune cu milioane de mecanisme de aparare, frustrari si idei preconcepute care sa ne tina in siguranta intr-o zona de confort si la o cat mai mare distanta de celalalt. Undeva pe drum am pierdut capacitatea de a ne juca fara rezerve cu celalalt, de a accepta o mangaiere fara sa ne intrebam ce vrea in schimb, de a iubi fara agende secrete, sau de a intampina pur si simplu cu sufletul deschis o noua interactiune.
Probabil ca ne dorim atat de mult sa fim acceptati, doriti, iubiti, incat nu mai conteaza daca joci un rol ca sa obtii toate lucrurile astea. Nu mai conteaza ca de fapt rolul respectiv o sa mentina o distanta deloc regulamentara intre tine si toti ceilalti.

Concluzia mea? Daca vrei interactiuni adevarate, fii pregatit sa suferi! Sa suferi ca dracu! Pentru ca urmatoarea vorba grea va lovi direct in Tine – fara armuri, masti sau roluri care sa te apere.  Si va fi greu sa te ridici dupa ce ai fost respins cu adevarat. Dar va merita, pentru ca odata ridicat vei fi si mai mult tu, si vei avea in primul rand o relatie mult mai reala cu tine.

Barierele te fac sa te simti sigur pe termen scurt si siNgur pe termen lung. Tu ce alegi?

Cine esti?

Se pare ca raspunsul la aceasta intrebare se gaseste din ce in ce mai mult in spatele unor formule de tipul “sunt ceea ce am” – aka “cu cat am mai mult, cu atat sunt mai mult”. Sunt casa mea cea mare si frumos mobilata, masina mea cea rapida si daca se poate luxoasa, iubitul/iubita meu/mea cu remarcabilul lui/ei pedigree. Reversul medaliei este, in mod evident, umbra – “NU am, deci nu sunt” -  sunt cu atat mai insignifiant cu cat proprietatile mele in termeni de job, casa, masina, partener, garderoba etc. nu se incadreaza in standardele vandute de societatea de consum. Practic, trebuie sa fii un bun consumator ca sa contezi.

Consecinta acestui fapt este incidenta crescuta a manifestarilor depresive si anxioase in randul societatilor consumeriste care isi etaloneaza din ce in ce mai mult valorile dupa criteriul $$$.

Acuma…ca sa o dau pe o nota mai personala, ca exemplar feminin ce ma aflu, imi hranesc ego-ul de ceva vreme cu item-uri care isi gasesc de cele mai multe ori locul in sifonier – rochitze, bluze, pantaloni, pantofi, cizme, accesorii de toate felurile si culorile, parfumuri, cosmetice etc. … Ciudat este ca desi toate lucrurile astea vin cu o bucurie de moment, o stare de bine si o stima de sine crescuta (ca doar sunt mai frumoasa, desteapta si interesanta cand port o pereche de ciorapi noi, nu?!), consistenta sentimentului nu rezista catusi de putin probei timpului. Pentru ca mecanismul este gandit astfel incat sa se autoalimenteze – ai obtinut o stare de bine cumparandu-ti ceva nou, insa noul va deveni in curand vechi, iar pentru a-ti pastra starea  este nevoie sa faci o noua achizitie…

Nu vreau sa spun aici ca ar trebui sa blocam economia si sa ne hranim toti cu radacini, ci ca e important sa fim constienti de cine suntem si sa nu punem in definitia asta obiectele pe care ni le vinde societatea ca fiind sine qua non.

Pe parcursul acestui final de an am trecut si eu printr-un proces de auto-definire, la care au participat in primul rand mare parte din prietenii mei (multi dintre ei fara sa stie macar.. ). Procesul a inceput asa:

Si s-a terminat asa:

Poate ca imaginile nu fac prea mult sens, asa ca o sa pun si cateva concluzii:

• La intrebarea “Ce vrei sa spui ca ai facut cu viata ta inainte sa inchizi ochii pe bune?” raspunsul a fost..in engleza   – i wanna say i loved, i was loved and i learned as much as i could!
• La intrebarea  “Care este super-puterea ta?”, raspunsul a fost…tot in engleza :p – my superpower is the magic of re-creation (aici sunt mai multe de zis, asa ca daca sunteti curiosi, va invit la o cafea sa povestim )
• La intrebarea “Care sunt lucrurile care te fac fericita?”, raspunsul a fost…lung – o sa insir doar cateva: prietenii mei, expunerea la multiculturalitate, culorile, increderea ca pot face tot ceea ce imi propun, echilibrul intre pasiunile si lucrurile in care cred (doar sunt balanta..) etc…

Procesul a fost unul destul de provocator si interesant, iar raspunsurile pe care mi le-am gasit sunt, evident, intermediare… Pana una-alta insa, asta avem, cu asta defilam!

Ah! si ca sa raspund si la intrebarea din titlu, sunt o forma de energie simpatica ( ), sau…in termeni mai pamanteni…sunt un partener de joaca si invatare. :p (sau vreau sa fiu..?)

Anyway…las incheierea cuiva mai destept ca mine – Benjamin Wallace TED talk despre pretul fericirii:

Mica mea descoperire de azi…

Azi dimineață m-a lovit o revelație! Sper să nu râdeți prea tare după ce veți citi – vă asigur că pentru mine chiar a fost o descoperire echivalentă cu o mică iluminare!

Eram la tradiționala etapă matinală de igienizare a cavității bucale, etapă cunoscută și sub numele de spălare pe dinți. Totul absolut clasic și banal, până la momentul apoteotic al clătirii!!!

Când eram mică, pentru că aveam și mâinile mici, nu-mi încăpea prea multă apă în palme, prin urmare apa era preluată prin contact direct cu robinetul. Însă de când m-am făcut mare si am putut să iau apa în propriile mâini, acest bun obicei de copil a fost uitat. Până azi dimineață!!!
Vă propun acest experiment…încercați să vă clătiți dimineața sorbind apa direct de la robinet…pentru mine senzația a fost fantastică! (de vreme ce am și scris un post pe tema asta, vă dați seama.. )

Mă întreb ce alte bune obiceiuri din copilărie am dat uitării…
P.S: unul dintre obiectivele mele pentru 2010 este să nu las vara să treacă fără să mănânc cireșe direct din copac! (stupid, nu? )

În cinstea evenimentului sus-menționat, ies să mă bat cu Taz cu zăpadă! :p (vă pun și o poză mai jos, în caz că sunteți curioși cum mai arată smârcul de blană gri din vară…)